Fața lui Álvaro s-a întărit.
—Nu știi ce spui.
Atunci a apărut Martina.
Purta o bluză crem și părul legat la spate.
Sofía s-a uitat la ea și a trebuit să-și țină respirația.
Nicolás arăta ca versiunea ei din copilărie.
Martina a observat privirea și s-a înțepenit.
Sofía s-a prefăcut că i se învârte capul.
—Trebuie să mă odihnesc.
Álvaro părea ușurat.
În acea noapte nimeni nu a știut că Sofía își recăpătase mult mai mult decât vederea.
Când Nicolás a intrat căutându-și tableta pe care o lăsase lângă patul ei, l-a chemat blând.
—Vino, dragule. Ai ceva în păr.
—Am spus să nu mă atingi.
Sofía a zâmbit ca și cum nu se întâmplase nimic.
Reușise să smulgă 2 fire de păr de pe puloverul lui.
Când băiatul a plecat, le-a păstrat într-o mică pungă transparentă.
După aceea, de pe vechiul computer pe care Álvaro credea că e inutilizabil pentru ea, a găsit un laborator privat în Madrid.
Nu a plâns.
Nu a țipat.
Nu și-a trezit soțul.
Doar a scris o cerere urgentă pentru testul ADN.
Și înainte să închidă laptopul, a găsit un vechi e-mail care i-a făcut mâinile să tremure.
Expeditorul era tatăl ei.
Omul despre care Álvaro susținuse că a murit acum 7 ani.
Subiectul era:
„Sofía, încă te căutăm.”
PARTEA 2
A doua zi dimineață, Sofía a decis să se prefacă că încă e oarbă.
Martina a oftat ușurată când a văzut-o mergând bâjbâind pe lângă pereți. Álvaro chiar i-a sărutat fruntea înainte să plece.
—Nu-ți face griji pentru nimic. Voi continua să am grijă de tine.
Acele cuvinte, care odinioară îi dădeau un sentiment de siguranță, acum sunau ca o amenințare.
Sofía l-a sunat pe tatăl ei de pe telefonul pe care i-l împrumutase un angajat.
Ernesto Beltrán a plâns când i-a auzit vocea.
O căutase 7 ani.
Sofía încă nu i-a permis să vină.
—Mai întâi trebuie să știu cine locuiește de fapt cu mine.
În acea după-amiază au trimis 2 fire de păr și proba ei la laborator.
Rezultatul a sosit în aceeași noapte.
„Maternitate biologică: incompatibilă.”
Nicolás nu era fiul ei.
Dar următoarea descoperire a fost mai rea.
Ernesto a obținut raportul accidentului și a sunat imediat.
—Sofía… erai însărcinată când s-a întâmplat.
A strâns telefonul cu putere.
—Atunci, unde este copilul meu?
Tăcerea a răspuns înaintea tatălui ei.
Bebelușul nu a supraviețuit.
Nicolás s-a născut luni mai târziu.
Și mai era ceva.
De-a lungul anilor de orbire, milioane de euro din averea ei au ajuns să finanțeze companiile controlate de Álvaro.
A doua zi dimineață, plănuia să o oblige să semneze ultimul transfer de care avea nevoie.
PARTEA 3
Sofía a petrecut acea noapte fără somn.
Amintirile reveneau în fragmente, ca fotografii sparte.
Ploaia lovește parbrizul.
O ceartă.
Álvaro țipă în parcarea restaurantului.
Ea spune că vrea să se întoarcă în casa tatălui ei.
Apoi, luminile pe drum.
Impact.
Mâna ei pe burtă.
Și nimic altceva.
La 8:30, Álvaro a coborât la micul dejun.
Purta un costum bleumarin, pantofi italienești și un ceas pe care Sofía l-a recunoscut pentru că îi văzuse prețul pe internet în orele dimineții.
Peste 40.000 de euro.
Ani de zile îi spusese că abia câștigă supraveghind lucrări de construcții și că aproape toți banii dispar între terapii, școală și cheltuielile gospodăriei.
Acum Sofía știa că administrează trei companii imobiliare.
Și că o parte considerabilă din acele companii provenea din banii din proprietatea ei.
—Notarul vine astăzi —a comentat Álvaro în timp ce întindea pastă de roșii pe pâine—. Trebuie să lămurim unele lucruri.
Sofía și-a păstrat privirea pierdută.
—Ce lucruri?
—Proprietatea familiei.
—Pentru Nico?
Álvaro a zâmbit.
—Pentru noi toți.
Martina servea cafeaua.
Când a auzit acea frază, și-a ridicat privirea spre Álvaro.
El i-a susținut privirea.
Abia 2 secunde.
Dar Sofía a văzut asta.
Și știa că petrecuse 7 ani trăind într-o piesă de teatru.
La scurt timp după aceea, Álvaro a ieșit în grădină să dea un telefon.
Martina a strâns masa.
Sofía s-a prefăcut că merge spre baie.
În schimb, a rămas după ușă.
A auzit pași.
Álvaro se întorsese.
—Ea pune întrebări —a murmurat Martina.
—Pentru că s-a lovit la cap.
—Ce dacă își amintește ceva?
—Nu-și va aminti nimic.
—Ieri părea ciudată.
S-a lăsat o tăcere.
Apoi Álvaro a răspuns:
—Mâine totul va fi gata.
—Cum adică?
—Când va semna, nu va mai putea revendica acțiuni sau proprietăți. După aceea vom vedea cum organizăm restul.
Sofía a auzit o mișcare.
A privit prin crăpătură.
Álvaro își ținea mâna pe talia Martinei.
Apoi a sărutat-o.
Nu ca un om care acționează impulsiv.
Ca un bărbat care cunoaște perfect buzele pe care le sărută.
Sofía a dat înapoi.
Spre mirarea ei, asta nu mai reușea să o zdrobească.
Ceva din ea se frânsese cu mult înainte.
Poate în acea noapte a accidentului.
Poate de fiecare dată când semnase un document pentru că Álvaro îi spusese:
„Ai încredere în mine.”
Poate la fiecare zi de naștere la care Nicolás refuza îmbrățișările ei, în timp ce se întreba ce greșise ca mamă.
La 12:15 a sosit notarul public însoțit de un funcționar de la birou.
Álvaro pregătise întâlnirea în sufrageria mare a casei.
Era cafea, apă și dosare de piele în fața Sofíei.
—Stai aici, dragă.
A condus-o ținând-o de cot.
I-a permis.
—Trebuie doar să semnezi în 3 locuri.
—Ce semnez?
Álvaro a suspinat.
—Am discutat deja despre asta.
—Nu-mi amintesc.
—Sunt chestiuni fiscale.
Notarul public a intervenit.
—Doamnă Beltrán, desigur că vă pot citi întregul document.
Álvaro a răspuns înaintea ei.
