Când băieții din cafenea au râs de mine că îmi comandasem o patiserie, Christian s-a pus între noi și a spus: „Ceruți-vă scuze.”
Și-au cerut scuze.
Când am avut un atac de panică pe culoarul din magazin, a rămas lângă mine până am fost în stare să respir.
Când i-am spus că mă simt slabă din cauza terapiei, m-a dus totuși acolo și m-a așteptat afară cu o cafea.
„Fii cu mine,” a spus într-o noapte rece de noiembrie, în timp ce stătea sub lumina spartă pe holul din fața apartamentelor noastre. „Te voi iubi destul cât să compensez pentru toți cei care nu te-au iubit.”
Aveam douăzeci de ani.
Eram înfometată.
L-am crezut.
Timp de șapte luni, Christian a devenit centrul lumii mele. Am renunțat la logodna aranjată pe care tatăl meu o stabilise cândva cu familia Carrington, pentru că Jessica o voia. Nu-mi păsa. Îl aveam pe Christian. M-a găsit când eram invizibilă. A atins acea parte din mine pe care toți ceilalți o considerau defectă și a numit-o valoroasă.
Apoi, într-o noapte, a venit beat la apartamentul meu.
S-a prăbușit pe canapeaua mea, a scos din palton o cutie cu un inel și a mormăit: „Juliana, căsătorește-te cu mine.”
Îmi amintesc sunetul pe care l-am scos. Nu era da. Nu chiar. Ceva mai mic. Ceva care s-a rupt înăuntru și s-a deschis.
Înainte să apuc să răspund, și-a pierdut cunoștința.
Pe podea, telefonul lui s-a aprins.
Pe ecran a clipit numele lui Jason Moore.
Ar fi trebuit să mă întorc.
În schimb, l-am ridicat.
Primul mesaj pe care l-am văzut spunea: Chiar o ceri de soție pe porcul ăla de Juliana? Doar pentru că Jessica nu vrea să recunoască că te vrea, nu înseamnă că trebuie să-ți distrugi viața.
Mi-am ținut respirația.
Apoi am început să derulez.
Christian îi scrisese lui Jason luni întregi. Nu era un singur mesaj. Nici două. Era o întreagă istorie. Un plan.
Jessica crede că e prea pătată pentru că e nelegitimă. Îi pot demonstra că nu-mi pasă, găsindu-mi pe cineva chiar mai prejos.
Am găsit. Juliana Winslow. Grasă, săracă, disperată. Perfectă.
Jesse e de zece mii de ori mai bună decât ea.
Grăsuna cade tare. Aproape că-mi pare rău de ea.
Se pare că e sora lui Jesse. Are sens. Jesse spune că Julie a hărțuit-o ani de zile. Vreau să o pedepsesc, dar Jesse spune să fiu blând.
Poate o iau de soție. Dacă nu o pot avea pe Jesse, măcar fac parte din familie.
Am citit mesajele până când toată camera a început să se învârtă cu mine.
Christian nu m-a salvat.
Mi-a studiat rănile și și-a lipit gura de ele doar pentru că voia ca Jessica să privească.
Am rezervat un zbor înainte de răsărit. Peste hotare mi-am schimbat numele pentru o vreme – nu pentru că mă ascundeam de el, ci pentru că aveam nevoie să aud o versiune a mea care nu suna a umilință. Mi-am construit o viață în Goldridge. Trei ani mai târziu, l-am cunoscut pe Virgil la un eveniment caritabil la bibliotecă, unde i-am vărsat cafea pe mânecă și m-am scuzat de parcă aș fi comis o crimă.
El a râs.
Nu de mine.
Cu mine.
Aceasta a fost prima diferență.
Nu mi-a cerut să fiu recunoscătoare pentru bunătate de bază. Nu m-a iubit ca pe o operă de caritate. M-a întrebat ce vreau, și-a amintit ce am răspuns și nu mi-a folosit niciodată durerea ca dovadă a propriei importanțe.
Când m-a cerut de soție, a făcut-o în bucătăria noastră, în timp ce eram desculță, însărcinată și amestecam supă. A spus: „Vreau să petrec viața cu tine în banalitate.”
Am spus da înainte să termine propoziția.
Și acum Christian Fairmont stătea față în față cu viața aceea obișnuită și își dădea seama că nu putea concura cu ea.
PARTEA 3
Tatăl meu părea mai bătrân decât în noaptea precedentă. Sau poate că în sfârșit eram destul de mare ca să-l văd clar.
Arthur Winslow crezuse întotdeauna despre sine că este un om complicat, ceea ce este modul în care oamenii slabi se descriu pe ei înșiși atunci când nu vor să spună egoiști. Purta vina ca pe o haină scumpă, vizibilă doar când i se potrivea. În restul timpului, prefera autoritatea.
„Ar fi trebuit să-mi spui că aduci oaspeți”, a spus el.
„Soțul și fiica mea nu sunt oaspeți”, am răspuns. „Sunt familia mea.”
Jessica tresări la cuvântul soț. Christian nu se mișcă, dar am observat cum și-a strâns o dată mâna în jurul brațului fotoliului.
Virgil stătea lângă mine. Anna ocupase măsuța de cafea cu creioanele ei colorate și îi explica doamnei Fairmont că calul mov din desenul ei se numește Cloud, pentru că „norii pot merge oriunde vor”. Doamnei Fairmont i se părea că nu avea habar dacă ar trebui să zâmbească.
„Soția mea a venit acasă pentru că i-ați spus că aveți informații noi despre lucrurile mamei ei”, i-a spus Virgil tatălui meu. „Am dori să rezolvăm asta astăzi.”
Tata și-a curățat gâtul. „Aceasta este o chestiune de familie.”
Expresia lui Virgil rămase plăcută. „Este. De aceea sunt aici.”
În ușă apăru mama Jessicăi, Marissa, în mătase crem și cu fața plină de groază. Fusese întotdeauna frumoasă în felul acela șlefuit al femeilor care știu că frumusețea poate fi o armă dacă este întreținută suficient de atent. Când mă văzu, oftă.
„Juliana”, spuse ea, ca și cum prezența mea o epuiza. „Încă hotărâtă să transformi totul în suferință.”
M-am uitat la colierul ei. Era auriu, delicat, cu un mic pandantiv de nefrit.
Mi s-a tăiat respirația.
Mama mea obișnuia să aibă exact un astfel de pandantiv.
„De unde l-ai luat?” am întrebat.
Marissa îl atinse instinctiv. „Poftim?”
„Pandantivul.”
Degetele ei se strânseră în jurul lui. „A fost un cadou.”
„De la tatăl meu?”
Ochii ei fugiră spre el mult prea repede.
Atmosfera din cameră se schimbă.
Jessica se ridică. „Julie, nu începe din nou.”
„Nu am început nimic”, am spus. „Am pus o întrebare.”
Privirea lui Christian rămase fixată pe gâtul Marissei. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea nesigur.
Virgil se aplecă ușor înainte. „Doamnă Winslow, a fost acest pandantiv printre lucrurile personale ale Lihua Chen Winslow?”
Gura Marissei se întări. „Nu-mi place să fiu interogată în propria mea casă.”
„Niciodată nu a fost casa ta”, am spus.
Cuvintele ieșiră calm, ceea ce le făcu și mai rele.
Tata șopti: „Juliana.”
„Nu”, am spus și m-am întors spre el. „Nu astăzi. Azi-noapte am stat în ploaie pentru că toți cei din această cameră au hotărât că sunt încă fata aceea care poate fi alungată, batjocorită, fotografiată și căreia i se poate rescrie povestea. Am venit să iau lucrurile mamei mele. Întreb unde sunt.
Ușa din față s-a deschis în spatele nostru. A intrat o femeie într-un costum bleumarin închis, măruntă, echilibrată, purtând o servietă de piele. Elena Morris, avocata lui Virgil, stăpânea acel tip de calm care provoca nervozitate la oamenii gălăgioși.
„Domnule Winslow,” a spus ea. „Vă mulțumesc că ați acceptat întâlnirea.”
„Nu am acceptat nimic,” a spus tatăl meu.
„Nu,” a răspuns Elena. „Dar fiica dumneavoastră v-a înștiințat că va ridica bunurile personale ale mamei sale defuncte. Având în vedere că pot exista obiecte contestabile, sunt aici pentru a documenta predarea.”
Râsul Jessicăi suna sugrumat. „Asta e o nebunie. Dispari cinci ani, te întorci măritată cu un Carrington, iar acum ne târăști avocații în casă în timpul săptămânii mele de nuntă?”
„Se pare că săptămâna dumneavoastră de nuntă a supraviețuit unor lucruri mai rele decât documentarea,” a spus Elena.
Rachel, cea mai bună prietenă a mea, se sufoca de râs lângă ușă. Ajunsese imediat după Elena și acum stătea acolo cu brațele încrucișate, cu o expresie de parcă spera că cineva îi va da un motiv.
Tata și-a frecat fruntea. „E o singură cutie.”
Camera a amuțit.
Marissa s-a năpustit asupra lui: „Arthur.”
Nu se uita la ea. „Am păstrat o cutie.”
„Mi-ai spus că totul a dispărut,” am spus eu.
„Am spus că nu știu unde este totul.”
„Nu e același lucru.”
„Nu,” a recunoscut el. „Nu este.”
Pentru o clipă am zărit dincolo de fața lui o licărire a ceva omenesc. Nu ispășire. Pentru asta nu era de ajuns. Dar ceva. Poate rușine. Sau amintirea mamei mele dinainte ca el să o distrugă.
S-a ridicat și a ieșit din cameră. Marissa l-a urmărit cu o privire furioasă, dar nu s-a mișcat. Jessica s-a așezat încet la loc. Christian se holba în pământ.
Anna s-a cuibărit în poala mea.
„Mami,” a șoptit ea, „se ceartă pentru cutia aceea?”
„Da.”
„E un cufăr cu comoară?”
Am sărutat-o pe păr. „Poate.”
„Sunt bunătăți în el?”
În ciuda tuturor, am zâmbit. „Probabil nu.”
„Atunci nu e un cufăr cu comoară bun.”
„Nu e,” a spus Virgil, cu colțurile gurii ridicându-i-se. „Dar o să reparăm asta.”
Tatăl meu s-a întors, purtând o cutie de cedru acoperită de praf.
Am recunoscut-o înainte să o pună pe masa din sufragerie. Mireasma m-a lovit prima: lemn, vechime și un slab iasomie. Mama mea obișnuia să țină iasomie uscată în sertare. Spunea că face amintirile mai blânde.
