Căutam programe postuniversitare în Vermont.
Nu pentru că aveam nevoie de o diplomă ca să dovedesc ceva.
Ci pentru că voiam din nou să-mi doresc ceva.
Sâmbăta următoare mersei la o lectură de autor la Phoenix Books în centru. Autoarea scria romane istorice despre femei a căror muncă fusese atribuită bărbaților. Camera mirosea a hârtie, a cafea și a lână umedă de la hainele oamenilor.
În timpul discuției, un bărbat din primul rând răspunse la o întrebare despre arhive și despre munca ștearsă a femeilor. Purta un sacou de tweed și avea o barbă căruntă, ceea ce ar fi trebuit să mă irite.
Dar nu mă irita.
Răspunsul lui era bine gândit, plin de umor și la obiect.
Un miracol în lumea academică.
Apoi, în timp ce răsfoiam raftul de istorie, apăru lângă mine cu trei cărți în mâini.
„Chiar ai luat notițe serioase,“ spuse el. „Ești profesoară sau scriitoare?“
„Profesoară,“ am spus. „Workaholică în recuperare, care înainte făcea totul în locul altora.“
Zâmbi încet. „Sună a poveste.“
„Ca mai multe.“
„Sunt Daniel Shaw.“
„Willow Turner.“
Îmi repetă numele, de parcă ar fi meritat toată încăperea aceea.
Nu W.
Nu doamna Richardson.
Willow Turner.
Am stat de vorbă douăzeci de minute despre literatură, istorie și despre dacă adolescenții sunt cititori mai sinceri decât adulții, pentru că încă nu au învățat să admire prostiile cu politețe.
Apoi Daniel spuse: „Ai vrea să ieșim vreodată la o cafea?“
Primul meu impuls fu nu.
Nu din cauza lui.
Ci pentru că da mă costase cândva prea mult.
Înainte să apuc să răspund, telefonul mi se zbârli.
Mesaj de la un număr necunoscut.
*Sunt eu, Asher. Sunt în Burlington. Trebuie să vorbim.*
### Partea 12
Mă holbam la mesaj până când vocea lui Daniel mă aduse înapoi.
„E totul în regulă?“
Nu, spuse corpul meu.
Da, contrazise mândria mea.
Telefonul mi se zbârli din nou.
*Știu de promovare. Felicitări. Am știut mereu că ai potențial.*
Potențial.
Cuvântul acela, când venea de la el, îmi făcea pielea de găină.
Daniel făcu un pas înapoi și-mi lăsă spațiu, fără să facă vreun spectacol din asta. Asta îmi spuse mai multe despre el decât orice replică de agățat fermecătoare.
„Îmi cer scuze,“ am spus. „Se aude o viață veche.“
„Ai nevoie de ajutor?“
„Nu.“
Și pentru prima dată, era adevărat.
Nu i-am răspuns lui Asher. Am pus telefonul cu ecranul în jos pe raftul cu cărți și m-am uitat la Daniel.
„Cafeaua sună bine,“ am spus. „Doar că nu azi.“
A dat din cap. „Atunci altă dată.“
„Poate.“
A zâmbit. „Poate e un răspuns respectabil.“
Mi-a plăcut că nu a insistat.
Afară, Burlingtonul era scăldat în lumina clară a toamnei târzii. De-a lungul trotuarelor se adunau grămezi de frunze în nuanțe de cupru. Undva după colț lătra un câine. De undeva, clopotul bisericii a bătut de trei ori.
Înainte să ajung la apartament, telefonul mi-a vibrat de patru ori.
Asher:
*Te rog, nu mă ignora.*
*Am condus trei ore.*
*Vreau doar să închei asta.*
*Sunt la The Ground Up.*
Bineînțeles că era acolo.
Întrebase în stânga și în dreapta. Îmi găsise cafeneaua. Mersese în primul loc din Burlington unde mă simțeam anonimă și îl transformase într-o parte din drama lui.
Am sunat-o pe Grace.
„E aici,“ am spus.
„Aici aici?“
„În Burlington.“
„Vin la tine.“
„Nu. Mă duc să vorbesc cu el.“
„Nici vorbă.“
„Trebuie să mă uit la el și să nu simt absolut nimic.“
Grace a tăcut pentru prima dată în viața ei.
Apoi a spus: „Loc public. Patruzeci de minute. O să stau la două străzi distanță cu energia unei femei care are foarfeca la ea.“
„Asta e ciudat de liniștitor.“
„Așa trebuie să fie.“
În The Ground Up mirosea a sirop de arțar, a espresso și a scorțișoară. Asher stătea la masa din spate, într-un pulover gri pe care i-l cumpărasem acum trei ani de Crăciun. Arăta mai slab. Cumva mai moale în trăsături. Părul mai lung, mai nearanjat. Fără costum, fără ceas, fără fundalul bostonian, arăta ca orice alt bărbat care confundase încrederea în sine cu caracterul.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
„Willow.“
„Asher.“
Ochii lui au trecut peste mine.
Știam ce vede. Păr mai scurt. Palton verde închis. Niciun inel. Niciun chip îngrijit de soție model.
„Arăți altfel,“ a spus.
„Sunt altfel.“
Ne-am așezat.
Mi-a comandat băutura mea veche. Latte cu ovăz, fără zahăr. Stătea neatinsă în fața scaunului gol, o mică ofertă de pace făcută din lucruri pe care și le amintise mult prea târziu.
„Ți-am cumpărat—”
„Nu mai beau asta.“
A arătat rănit, ca și cum comanda mea de cafea l-ar fi trădat.
Barista a strigat sandvișul cu micul dejun al cuiva. În spatele tejghelei, laptele spumat șuiera. Nu departe, doi studenți se certau asupra unui laptop comun.
Viața normală curgea în jurul nostru.
Asta ajuta.
„Am auzit despre postul de șef de catedră,“ a spus. „Sunt mândru de tine.“
Am așteptat.
A înghițit în sec. „Vorbesc serios.“
„Nu, nu vorbești.“
Mușchii i s-au încordat pe față. „Nu e corect.“
„Corectitudinea nu a fost niciodată punctul tău forte.“
S-a uitat în jos la mâinile lui. Niciun inel de logodnă. Mă întrebam când încetase să-l poarte. Probabil înaintea mea. În mintea lui, poate cu ani în urmă.
„Am pierdut totul,“ a spus.
Și acolo era.
Nu: Ți-am făcut rău.
Nu: Am greșit.
Am pierdut totul.
„Ce vrei de la mine?“
Și-a ridicat ochii. Îi avea umezi.
„Vreau să știu dacă vreo parte din tine își amintește cum eram înainte să se întâmple toate astea.“
M-am gândit la cafeneaua unde ne-am cunoscut. Râsul lui. Ploaia. Primul apartament cu caloriferul stricat. Noaptea în care m-a ținut în brațe după ce m-au respins pentru bursa de vară și mi-a spus cât de grozavă sunt.
Apoi mi-am amintit de promisiunile false despre viitor.
„Îmi amintesc,” am spus. „De asta mi-a luat atât de mult să plec.”
A tresărit.
„Am fost prost,” a șoptit.
„Da.”
„Am fost arogant.”
„Da.”
„Am crezut că vei fi mereu aici pentru mine.”
„Știu.”
Vocea i s-a frânt. „Mă urăști?”
Întrebarea asta merita sinceritate.
„Nu.”
A ridicat privirea brusc, iar speranța s-a aprins în el ca un chibrit.
Am stins-o.
„Ura cere atenție. Nu mai am în mine atât spațiu pentru tine.”
Speranța aceea s-a stins.
A dat din cap, cu maxilarul încleștat.
„Lucrez la un showroom auto,” a spus și aproape a râs. „În spate. Hârtii. Mama le spune oamenilor că fac consultanță.”
„Sună ca Barbara din cap până în picioare.”
„Joyce a plecat. Denver n-a rezistat. A dat toată vina pe mine.”
„Oamenii de obicei dau vina pe oglindă când nu le place reflexia.”
S-a holbat la mine.
„Vorbești altfel.”
„Vorbesc ca mine.”
Pentru o clipă a părut cu adevărat pierdut.
„Îmi pare rău,” a spus.
Erau cuvinte tăcute. Întârziate. Poate sincere. Poate doar singuratice.
Am crezut că îi pare rău pentru consecințe.
Nu am crezut că înțelege paguba făcută.
„Mulțumesc că spui asta.”
S-a aplecat înainte. „Asta e tot?”
„Da.”
„Willow, te rog. Am făcut tot drumul până aici pentru că aveam nevoie să știu dacă încă mai—”
„Nu.”
M-am ridicat.
S-a ridicat prea brusc și a lovit masa. Cafeaua s-a vărsat peste marginea ceștii pe care o cumpărase pentru o femeie care nu mai exista.
👉 Citește partea finală (5/5) >>
