„A, da. Corect.” Degetul lui nu se oprea din mișcare. „S-ar putea ca Joyce să fie și ea acolo. Îi cunoaște pe Blackwood de la vreun eveniment caritabil.”
L-am urmărit cum zâmbește la ecranul lui.
Zâmbetul acela fusese cândva al meu.
„Sigur”, am spus și m-am întors spre chiuvetă. „Cu cât mai mulți oameni, cu atât mai bine.”
N-a auzit tremurul din vocea mea. Era prea ocupat să scrie.
La șapte și un sfert plecase și își lăsase jumătate din micul dejun să se răcească pe masă. M-am așezat în fața scaunului lui gol, cu cafeaua mea, și mi-am deschis laptopul de școală.
Acolo erau șaptesprezece e-mailuri de la Brookline Academy. Părinți, studenți, observații de la conducerea catedrei. Viața mea reală. Cea în care eram domnișoara Turner, deși numele meu oficial de familie era Richardson. Cea în care elevii de clasa a șaptea ridicau mâna pentru că le păsa de părerea mea. Cea în care nu eram doar un accesoriu în fundalul ambițiilor străine ale cuiva.
La prânz urma să predau Gatsby și să-i întreb pe elevii mei de ce oamenii aleargă după lucruri care îi distrug.
La trei urma să merg în Newton să-i meditez pe gemenii Morrison, al căror tată se presupunea că era motivul pentru care Asher și Joyce erau mereu împreună. Doamna Morrison îmi plătea în numerar, trei sute de dolari pe lecție. Timp de trei ani strânsesem banii aceia într-un cont a cărui existență Asher nici măcar nu o bănuia.
Credea că sunt prea pragmatică pentru secrete.
Asta a fost greșeala lui.
În acea după-amiază, în timp ce studenții mei dezbăteau dacă Daisy fusese o victimă sau o lașă, nu m-am putut opri din a mă gândi la bonul din buzunarul lui Asher și la felul în care zâmbise la numele lui Joyce.
Când am ajuns acasă, apartamentul mirosea slab a colonia lui și a cafea răcită. Pe ușa dulapului atârna rochia mea neagră de cocktail. Simplă. Elegantă. Sigură.
Am trecut degetele peste material și mi-am spus că seara aceasta va fi altfel.
La nuntă, în public, înconjurat de oameni care ne cunoșteau, Asher va trebui să se comporte ca soțul meu.
Va trebui să stea lângă mine.
Va trebui să-mi rostească numele.
Pentru o singură seară, voi exista.
Apoi telefonul mi-a vibrat pe comodă.
Mesaj de la Asher: Întârzii. Dacă ai nevoie, du-te înainte fără mine. Tocmai închei ceva cu Joyce.
Cu Joyce.
M-am privit în oglindă, încă cu rujul deschis în mână, și am simțit cum ceva în mine începe încet să înghețe.
Încă nu știam că Asher se va trezi în zori, rupt de toată viața pe care i-o construisem.
Dar deja știam că nunta aceasta va pune capăt ceva.
### Partea 2
Asher a ajuns acasă la 17:48, ceea ce însemna că eram deja în întârziere.
A trecut pragul și din el se simțea ploaie, aer de birou și un parfum mult prea dulce ca să fie al meu. Avea cravata slăbită. Fața îi era plină de viață într-un fel în care nu era niciodată când venea acasă la mine.
„Traficul a fost nebun,” a spus și a trecut pe lângă mine spre dormitor.
„A fost Joyce cu tine în mașină?”
S-a oprit o fracțiune de secundă. „Am luat un taxi împreună de la birou. Nu începe.”
*Nu începe.*
Două cuvinte scurte care deveniseră gardul de graniță al căsniciei mele. Nu întreba. Nu observa. Nu-l face de rușine având sentimente.
Am stat în sufragerie în timp ce se schimba. Prin ușa dormitorului auzeam scârțâitul umerașelor, deschiderea sertarelor și telefonul lui care vibra iar și iar.
Când a ieșit în costumul lui bleumarin, arăta uluitor. Asta m-a enervat cel mai tare. Asher arăta mereu ca un om căruia viața îi iertase de mult totul. Înalt, cu maxilarul tăios, tunsoare scumpă, zâmbet lejer. Părea genul de bărbat care inspiră încredere femeilor mai în vârstă și o atracție irezistibilă celor mai tinere.
Îmi aruncă o privire asupra rochiei. „Bun.“
Asta a fost tot.
Nu că ar fi frumoasă. Nici măcar *îți stă bine*.
Bun.
Personalului de la parcarea reședinței Blackwood i-a luat o veșnicie să dirijeze mașinile pe aleea circulară. Ploaia transformase treptele de piatră într-un patinoar și estompa luminile aurii. Conacul se înălța în fața noastră ca decupat dintr-o revistă – coloane albe, ferestre masive, sala de bal strălucind din interior.
Asher se uita la telefon la fiecare câteva secunde.
„Joyce e deja aici,“ spuse el.
Bineînțeles că era.
Înăuntru, aerul mirosea a trandafiri, șampanie și lumânări scumpe. Lângă arcul de orhidee albe cânta un cvartet de coarde. Femei în rochii de mătase pluteau pe podeaua de marmură. Bărbați în costume închise țineau pahare și râdeau cu încrederea tăcută a oamenilor care aparțin pretutindeni.
Am zărit-o pe Sarah lângă masa cu planul de așezare.
„Willow!“ strigă ea și se strecură printre grupul de invitați în mătase verde-smarald.
Mă îmbrățișă strâns și apoi mă ținu la distanță de un braț. Ochii îi alergară peste fața mea mult prea atent.
„Arăți obosită,“ șopti ea. „Ești bine?“
Înainte să pot răspunde, Asher deja scana încăperea cu privirea, în spatele meu.
Sarah observă. Sarah observa mereu totul.
„E la bar,“ spuse soțul ei David, care tocmai sosise cu două pahare de șampanie. „Joyce, nu? A întrebat dacă Asher a ajuns deja.“
Asher se transformă sub ochii noștri.
Își trase umerii înapoi. Zâmbetul îi deveni mai cald. Se întoarse cu tot corpul spre bar, ca și cum aștepta doar permisiunea.
„Mă duc să o salut rapid,“ spuse el.
Nu-mi atinse brațul. Nu întrebă dacă vreau să merg cu el. Pur și simplu plecă.
Sarah se uită cum se îndepărtează. „De cât timp?“
M-am întins după șampania pe care mi-o oferea. „De cât timp ce?“
Îmi aruncă privirea aceea pe care ți-o dau prietenii vechi când s-au săturat să te mai ajute să te minți singură.
La celălalt capăt al încăperii stătea Joyce într-o rochie roșie care părea turnată pe ea. Nu roșu aprins. Roșu închis. Burgund. Exact genul de culoare care face orice altă femeie din încăpere să pară îmbrăcată prea banal.
Asher ajunse lângă ea și ea îi atinse mâneca cu ambele mâini și râse înainte ca el să apuce să termine de vorbit. El îi aranjă eșarfa argintie care îi aluneca de pe umăr. Mâinile lui zăboviră acolo o clipă mai mult decât era necesar.
Sarah trase aer în piept brusc lângă mine.
„Urăsc rochia ei,“ spuse ea.
Aproape că am râs. Aproape.
La cină, ecusonul lui Asher stătea lângă al meu. Scaunul lui rămase gol pe parcursul salatei, al primului toast și al discursului tatălui miresei, care vorbi cu lacrimi în ochi la microfon despre fidelitate și dragoste.
Am mâncat trei îmbucături din peștele care avea gust doar de lămâie și de nimic altceva.
Asher apăru în timpul primului dans, cu Joyce la braț, cu obrajii în flăcări.
„Cântă melodia asta,“ spuse Joyce și îl prinse de încheietură.
„Melodia noastră?“ am întrebat înainte să mă pot opri.
Asher păru ușor iritat. „De la cina aniversară a lui Morrison. A fost distractiv.“
*Distractiv.*
Tot ce mă durea pe mine era pentru el distractiv.
„Un dans,“ spuse el. „Nu te deranjează, nu?“
Plecase înainte să apuc să răspund.
