Atmosfera din încăpere păru să se ascută.
Thomas înghiți în sec. „Desigur, dnă Vale.“
Zâmbetul lui Eleanor tremură.
Adrian ridică în sfârșit privirea.
M-am întors din nou spre soacra mea și am spus: „Așezați-vă liniștiți, Eleanor. Sunt sigură că proprietarului i-ar părea rău să vă simțiți nedorită.“
Partea 2
Buzele lui Eleanor se strânseră, dar aroganța își reveni mai repede decât rușinea.
„Dna Vale?” repetă ea, amuzată. „Ce încântător. Îți folosești numele de fată în seara asta? Ar trebui să sune important?”
Adrian se apropie mai mult. „Clara, nu face o scenă.”
Acea propoziție a frânt ceva rece și limpede în mine. Nu furie. Claritate.
„Nu eu am făcut scena”, am spus. „Doar am ajuns la ea.”
Eleanor râse din nou, de data asta mai tare, jucând pentru publicul ei. „Dragă, te faci de râs. Restaurantul ăsta are o listă de așteptare de șase luni. Tatăl lui Adrian a trebuit să tragă sfori ca să intrăm.”
„Nu”, am spus. „N-a trebuit.”
Privirea senatorului se mută spre Eleanor.
Nora ei, Madison, se lăsă pe spate cu un zâmbet ușor batjocoritor. „Atunci cine? Tu?”
„Da.”
Tăcerea se lăsă între noi ca un cuțit.
Fața Eleanorine se întări. „Nu minți în public, Clara. E neatrăgător.”
Thomas se întoarse cu directorul general, Lydia Park, femeia pe care Eleanor o lăudase toată seara înainte să ajung eu. Lydia trecu direct pe lângă Eleanor și se opri lângă mine.
„Dna Vale”, spuse ea încet, „masa dumneavoastră privată de la etaj este pregătită. Și îmi pare rău. Abia acum am văzut nota atașată rezervării doamnei Whitmore.”
Eleanor clipi. „Ce notă?”
Lydia se uită la mine. Am dat din cap.
Citise de pe tabletă. „Cererea oaspetelui: «Nu o cazați pe Clara. Dacă apare, spuneți-i că a fost o neînțelegere.»”
Senatorul își coborî încet meniul.
Zâmbetul batjocoritor al Madisonei dispăru.
Adrian șopti: „Mamă.”
Obrajii Eleanorine se înroșiră, dar ea își ridică bărbia. „A fost o chestiune privată de familie.”
„În restaurantul meu”, am spus.
Înțepeni.
Am lăsat cuvintele să răsune.
