Din cauza asta Madison plânse și mai tare.
Mama o îmbrățișă.
„Uite ce ai făcut, Claire.”
Ceva se schimbă în cameră. Ani întregi părinții mi-au reproșat lucruri cu ușile închise, fără martori. Acum treizeci de oameni se uitau cum îmi pun în cârcă faptul că Madison a insultat casa mea și și-a dezvăluit singură dependența de mine.
Rebecca ieși în față.
„Diane, Claire nu a cauzat asta.”
Mama părea uimită. „Nu înțelegi.”
„Înțeleg că Madison a intrat în apartamentul surorii ei și a declarat că e oribil.”
„Trece printr-o criză emoțională.”
„Atunci trebuia să o luați acasă, nu să o aduceți aici.”
Fața tatălui se întunecă.
„Asta e o chestiune de familie.”
„Ați transformat asta într-o problemă a tuturor când ați anulat petrecerea pe la spatele Clairei”, a tăiat-o Rebecca.
Mama se holba la mine.
„Tu le-ai spus?”
„Adineauri”, am spus. „Le-ați spus tuturor că eu am anulat-o. Doar am pus acel neadevăr la punct.”
„Ne-ai făcut de rușine.”
„Nu. V-ați făcut de rușine singuri.”
Tata s-a apropiat atât de aproape încât îi simțeam cafeaua în respirație.
„O să-ți ceri scuze mamei și surorii tale.”
„Nu.”
„Sunt tot tatăl tău.”
„Și asta e tot casa mea.”
Am arătat spre ușă.
„Toți trei, ieșiți afară.”
Tata a scos un scurt râs. „Nu ne poți da afară.”
„Apartamentul ăsta e al meu. Pot chema paza să scoată pe cine vreau eu.”
„Ai chema paza pentru propriii tăi părinți?”
„Dacă e nevoie.”
Plânsul Madisonei s-a oprit pentru o clipă. Toți trei au înțeles că vorbesc serios.
Mama a condus-o spre ușă, în timp ce tata a rămas în urmă.
„O să regreți că ai preferat apartamentul în locul propriei familii”, a spus el.
„Nu eu am făcut alegerea asta. Voi ați făcut-o când mi-ați cerut să-mi șterg propria fericire de dragul Madisonei.”
Au plecat.
Plânsul lor s-a auzit pe hol până s-au închis ușile liftului.
Câteva secunde nimeni nu a vorbit.
Apoi Rebecca m-a îmbrățișat.
„Îmi pare rău”, a șoptit. „Nu știam.”
Le-am spus tuturor și restul. Cei trei ani de plată a chiriei. Tunsul și vopsitul părului gratis. Glumele despre „micul meu salon de coafură”. Felul în care părinții mei se așteptau mereu să stau cu picioarele pe pământ ca Madison să se poată simți mai importantă.
Unchiul Thomas părea furios.
„La fiecare Zi a Recunoștinței se laudă cu jobul ei de birou.”
„Știu.”
„Și tu angajezi șapte oameni.”
„De luna trecută, șapte.”
Jenna a clătinat din cap.
„Ei nu o protejează pe Madison. O țin neputincioasă.”
Petrecerea a continuat. Nu a fost întâlnirea pe care o plănuisem, dar a devenit ceva mult mai important. Pentru prima dată în viața mea, familia mea m-a văzut așa cum sunt cu adevărat.
Două zile mai târziu, mama a sunat.
„Ne-ai făcut de rușine în fața tuturor.”
„Ați venit în casa mea ca să mă faceți de rușine pe mine.”
„Dacă vrei așa, nu mai ești fiica noastră.”
A închis.
O oră mai târziu, mi-a venit un mesaj de la Madison:
Sper că o să pierzi apartamentul ăla cu care te lauzi atât.
Am citit propoziția de două ori.
Apoi am deschis aplicația bancară.
Ordinul permanent pentru chirie era programat pentru dimineața următoare. L-am selectat, am dat click pe anulare și am confirmat modificarea.
Treizeci de secunde.
Atât a fost nevoie pentru a pune capăt trei ani de dependență financiară.
Am sunat proprietarul Madisonei.
„Domnule Halpern, aici Claire Bennett. Începând cu luna aceasta, nu mai plătesc chiria Madisonei. Toate plățile viitoare va trebui să le rezolvați direct cu ea.”
Mi-a mulțumit pentru înștiințare.
Douăzeci de minute mai târziu, telefonul a început să-mi sune.
Partea 4
Madison a sunat de unsprezece ori. Mama a sunat de opt ori. Tata a trimis un mesaj în care îmi poruncea să „repar asta imediat”.
Am blocat toate cele trei numere.
Pentru prima dată după ani, banii din contul meu îmi vor aparține mie.
Și pentru prima dată în viața mea, lacrimile Madisonei nu vor plăti chiria.
Partea 4
Părinții au apărut la salon două zile mai târziu.
Tocmai îmi tundeam o clientă când mama a năvălit înăuntru, iar tata a urmat-o. Șase clienți și patru angajați și-au ridicat privirile.
„Fiică egoistă și nerecunoscătoare!” striga mama.
