Mama între timp se așezase din nou.
Nu părea furioasă.
Părea mai degrabă epuizată.
Degetele îi jucau încordate pe cureaua poșetei.
În cele din urmă a vorbit:
– De când a murit tata… mi-e frică.
Vocea ei a schimbat într-o clipă atmosfera din cameră.
M-am uitat la ea.
– De ce?
– Să nu rămân singură.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Nu erau lacrimile acelea furioase pe care le văzusem mai înainte.
Acestea erau altfel.
– Casa e uneori atât de tăcută. Sunt zile când pornesc televizorul doar ca să aud o voce. Patricia trece pe la mine miercurea. Uneori aduce mâncare. Îmi ține companie când merg duminica la liturghie. Știu că o pot suna dacă mă simt rău.
Patricia și-a plecat capul.
Mama a continuat:
– Tu ești departe.
– Sunt la trei ore și jumătate de tine, mamă. Nu sunt în altă țară.
– Pentru mine e departe.
Am dat încet din cap.
Pentru prima dată în viață începeam să înțeleg o parte a problemei.
Mama se ținea de Patricia pentru că se temea de moarte că va pierde persoana care îi era aproape fizic.
Față de mine, pe de altă parte, făcea exact contrariul.
Fiindcă mă considera puternică, presupunea că pot îndura orice.
Dar faptul că înțelegi rana cuiva nu înseamnă că trebuie să lași acea rană să-i rănească și pe copiii tăi.
– Înțeleg că ți-e frică.
Și-a ridicat capul.
– Atunci repară asta.
– Nu.
A clipit.
– Poftim?
– Nu voi relua petrecerea.
– Gabriela…
– Nu.
Am spus-o încă o dată.
Căci ani la rând acest singur cuvânt fusese prea greu pentru mine.
– Nu rup legătura cu tine, mamă. Dar termin cu versiunea aceea în care eu dau totul, iar tu îmi dai ce rămâne de la ceilalți.
A inspirat adânc.
– Atunci spune ce vrei.
Suna ca și cum se tocmea.
– Vreau ca copiii mei să aibă o bunică, nu un judecător.
Nu a spus nimic.
– Vreau ca Sofía, când intră în casa ta, să nu mai trebuiască să mă întrebe dacă o iubești. Vreau ca Mateo să primească o pătură înainte să înceapă să tremure de frig. Și dacă celorlalți copii li se dau paturi, vreau să fie și pentru al meu.
M-am uitat la Patricia.
– Și vreau ca sora mea să nu mai râdă niciodată exact în clipa în care fiica mea ar trebui să plângă.
Patricia a înghițit în sec.
– Doar am glumit.
– Pentru tine a fost o glumă.
– Sofía…
– Te uitai la ea.
Așa s-a încheiat discuția.
Mama mea și-a șters o lacrimă.
– Și dacă nu pot să-ți dau tot ce aștepți de la mine?
– Nu am nevoie de tot.
M-am ridicat.
– Am nevoie de respect.
Am scos telefonul și i-am trimis un mesaj.
Dispozitivul a bâzâit în poșeta mamei.
L-a scos.
L-a citit.
„De acum înainte e așa: copiii mei nu vor mai dormi pe podea doar ca altora să le fie confortabil.”
S-a uitat la mine.
– E asta o amenințare?
– Nu. E o limită.
Am ridicat mapa.
– Data viitoare când venim în vizită la tine, dacă există pat pentru ei, rămânem. Dacă nu, mergem acasă. Fără țipete. Fără certuri.
Mama mea s-a uitat la ecran.
Apoi Patricia a vorbit, aproape în șoaptă:
– Nu știam de paltoane.
– Știu.
– Credeam că strângi bani pentru ziua de naștere a mamei.
– Știu.
– Nici nu știam că ai sunat toate rudele.
– Știu.
Lipsa mea de interes pentru ceartă a tulburat-o vizibil.
Poate se aștepta să țip, ca să poată spune cât de dramatică sunt.
Nu i-am făcut acest cadou.
Mama s-a ridicat încet.
S-a oprit la ușă.
– L-am pierdut pe tatăl tău… și după aceea, parcă te pierdusem și pe tine.
– Am fost mereu aici.
A închis ochii pentru o clipă.
– Poate doar că nu am știut cum ar trebui să te văd.
În acel moment, aceasta era cea mai apropiată formă de o scuză adevărată.
Nu am alergat să o îmbrățișez.
Nu am șters trei ani de distanță cu o singură propoziție.
Dar nici nu am împins-o.
– Poți să înveți.
A plecat.
Patricia a mai rămas câteva secunde.
Înainte să închidă ușa, a întrebat:
– Chiar ai plătit și colajul?
– Da.
– Cel cu fotografiile tatălui?
– Cu tot ce am putut găsi.
S-a uitat în podea.
– Mama ar fi plâns.
– Și eu am plâns când l-am făcut.
Patricia a plecat fără să răspundă.
Când am închis ușa, Sofía a apărut pe hol.
– Bunica este supărată?
M-am lăsat pe vine lângă ea.
– Bunica învață ceva chiar acum.
– Ce?
Am cugetat câteva secunde.
– Că a iubi pe cineva înseamnă și a te purta cu el cum trebuie.
Sofía a părut mulțumită de răspuns.
– Putem mânca paste la cină?
Am zâmbit.
– Da.
A pus masa în seara aceea.
A scos farfuriile noastre obișnuite.
– Cele frumoase, – a spus ea.
Cele patru farfurii ale noastre se potriveau doar pentru că le cumpărasem cândva împreună la reducere.
Dar pentru ea erau „cele frumoase”.
Și asta era de ajuns.
👉 Citește partea finală (5/5) >>
