În prima zi de universitate, o tânără bogată mi-a blocat calea pentru că purtam aceeași rochie, și mi-a ordonat: „Scoate-o! Nimeni de aici nu se poate îmbrăca ca mine.“ M-am uitat doar la ceas și am rămas calmă. Se lăuda că familia ei a donat treizeci de milioane de peso universității, fără să bănuiască că până la amiază va afla cine sunt eu cu adevărat… și ce secret ascundeau propriii ei părinți de ea de zece ani.
PARTEA 1
— Scoate rochia asta imediat! Nu vreau să intru în propria mea universitate îmbrăcată la fel ca o femeie necunoscută.
Acea frază m-a oprit la abia cincizeci de metri de clădirea Rectoratului.
Era 8:20 dimineața, în prima zi a anului academic la Metropolitan University of Mexico, și mai aveam patruzeci de minute până la ceremonia la care Consiliul Universitar urma să anunțe oficial numirea mea ca noul rector al acelei instituții.
La treizeci și doi de ani, încă mă confundau regulat cu o studentă.
Fața mea, statura mea și faptul că în acea dimineață îmi legasem părul la spate nu ajutau deloc.
Tânăra care mi-a blocat calea, însă, era evident obișnuită ca toți să o recunoască imediat.
— Este Renata Salgado — a șoptit cineva din spatele nostru. — Familia ei a donat treizeci de milioane de peso pentru noul centru financiar.
Renata și-a scos ochelarii de soare, apoi m-a măsurat din cap până în picioare.
— Vorbesc cu tine. Această rochie este o piesă exclusivă.
Am măsurat-o și aproape că nu m-am abținut să râd.
Rochia ei era o copie destul de bine făcută a unui design de Amalia Ferrer. Amalia era o designeră de modă mexicană pensionată pe care puteam să o numesc prietenă de ani de zile.
Au fost făcute doar două prototipuri ale acelui design.
Unul se afla încă în atelierul Amaliei din San Miguel de Allende.
Eu o purtam pe cealaltă.
— Faptul că ceva pare exclusiv nu înseamnă neapărat că este original — am răspuns.
Renata și-a încruntat sprâncenele.
— Vrei să spui că a mea este falsă?
— Spun doar că este prost cusută în talie.
Asta a fost suficient ca să explodeze.
Una dintre prietenele ei a încercat să mă împingă.
M-am ferit, apoi mi-am scos telefonul ca să o sun pe secretara mea, dar Renata mi l-a smuls din mână.
Dispozitivul a căzut pe pământ.
Ecranul s-a spart în bucăți.
— O să plătesc asta — a spus ea, apoi a călcat pe el cu tocoul ei înalt. — Dar mai întâi o să scoți rochia.
— Mai întâi o să plătești telefonul meu, apoi o să explici pazei de ce ai distrus proprietatea altcuiva.
Tot mai mulți studenți se opreau în jurul nostru.
Unii deja filmau.
Renata a râs zgomotos.
— Pază? Unchiul meu este prorectorul universității. Nimeni de aici nu o să mă atingă.
Cinci minute mai târziu a apărut Arturo Leal, șeful pazei.
Nu a întrebat ce s-a întâmplat.
Nu s-a uitat la înregistrarea camerei.
Pur și simplu a ascultat-o pe Renata.
— Această femeie a intrat fără buletin, m-a atacat și a încercat să mă provoace cu o rochie falsă — a spus Renata.
Arturo s-a întors spre mine.
— Legitimația de studentă?
— Nu o am.
— Atunci veniți cu noi.
— Nu vreți să vedeți înregistrarea camerei?
— Nu este nevoie. Domnișoara Salgado nu are niciun motiv să mintă.
Acea frază m-a îngrijorat mult mai mult decât telefonul meu spart.
În seara precedentă primisem un fișier anonim.
Contracte supraevaluate.
Concesiuni neregulamentare.
Plăți suspecte.
Și toate erau legate de prorectorul Mauricio Castañeda.
Unchiul Renatei.
Exact de aceea în acea dimineață decisem să intru în campusul universității fără însoțire.
Voiam să văd cum funcționează instituția de fapt înainte ca toți să afle să se comporte impecabil în prezența noului rector.
Renata și-a băgat mâna în geantă, a scos un teanc de bancnote și l-a aruncat în pieptul meu.
— Poftim, zece mii. Ar trebui să acopere telefonul tău nou și copia ta.
Bancnotele s-au împrăștiat pe pământ.
Nu m-am aplecat să le ridic.
— Ridică-le singură. Și în timp ce faci asta, gândește-te foarte atent la ce faci.
Zâmbetul a dispărut de pe fața ei.
— Unchiul Mauricio este deja pe drum. Când ajunge, o să afli cine este șeful în această universitate.
Cincisprezece minute mai târziu, încă mă înconjurau paznicii.
Telefonul meu spart zăcea în fața picioarelor mele.
Zeci de camere erau îndreptate spre mine.
Atunci l-am văzut pe prorectorul Mauricio Castañeda coborând din mașina sa.
În acel moment, am înțeles că această dimineață abia începea.
Nu aveam idee ce se va întâmpla în continuare.
„Dă-ți jos rochia imediat! Nici gând să intru în propriul meu universitate purtând exact același lucru ca o necunoscută completă.”
Acea propoziție m-a oprit la abia cincizeci de metri de clădirea rectoratului.
Era opt și douăzeci dimineața, prima zi a anului academic la Universitatea Metropolitană din Mexic, și mai aveam patruzeci de minute până la ceremonia la care Consiliul Universitar urma să anunțe oficial numirea mea ca noul rector al acestei instituții.
La treizeci și doi de ani, încă mă confundau regulat cu o studentă.
Fața mea, statura mea și faptul că în acea dimineață îmi legasem părul într-o coadă cu siguranță nu ajutau.
Totuși, tânăra care mi-a blocat calea era evident obișnuită ca toată lumea să o recunoască imediat.
„Este Renata Salgado”, a șoptit cineva din spatele nostru. „Familia ei a donat treizeci de milioane de pesos pentru noul centru financiar.”
Renata și-a scos ochelarii de soare și m-a măsurat din cap până în picioare.
„Ție îți vorbesc. Această rochie este o piesă unicat.”
M-am uitat la ea și aproape că am zâmbit.
Rochia ei era o copie destul de bine făcută a unei creații de Amalia Ferrer. Amalia era o creatoare de modă mexicană pensionară pe care ani de zile o puteam numi prietenă.
Fuseseră făcute doar două prototipuri ale acestui model.
Unul se afla încă în atelierul Amaliei din San Miguel de Allende.
Pe celălalt îl purtam eu.
„Doar pentru că ceva pare exclusivist nu înseamnă neapărat că este și original”, am răspuns.
Renata și-a încruntat sprâncenele.
„Pretinzi că a mea este un fals?”
„Doar spun că cusăturile de la talie sunt prost făcute.”
Atât a fost nevoie ca să explodeze.
Una dintre prietenele ei a încercat să mă împingă.
M-am ferit, apoi mi-am scos telefonul ca să o sun pe secretara mea, dar Renata mi l-a smuls din mână.
Dispozitivul s-a spart cu zgomot de pământ.
Ecranul s-a făcut țăndări.
„O să-l plătesc”, a spus ea, apoi a călcat peste el cu tocul. „Dar mai întâi, dă-ți jos rochia.”
„Mai întâi o să plătești telefonul meu, apoi o să le explici agenților de securitate de ce ai distrus proprietatea altcuiva.”
Tot mai mulți studenți se opreau în jurul nostru.
Unii filma deja.
Renata a râs zgomotos.
„Securitate? Unchiul meu este prorectorul acestei universități. Aici nimeni nu va mișca nici măcar un deget împotriva mea.”
Cinci minute mai târziu, a apărut Arturo Leal, șeful securității.
Nu a întrebat ce s-a întâmplat.
Nu a verificat înregistrările camerelor.
Pur și simplu a ascultat-o pe Renata.
„Această femeie a intrat fără legitimație, m-a atacat și a încercat să mă provoace purtând o copie a rochiei mele”, a declarat Renata.
