Arturo s-a întors spre mine.
„Legitimația de studentă?”
„Nu o am.”
„Atunci veniți cu noi.”
„Nu vreți să verificați camerele de securitate?”
„Nu este nevoie. Domnișoara Salgado nu are niciun motiv să mintă.”
Acea propoziție m-a îngrijorat mult mai mult decât telefonul meu spart.
În seara precedentă primisem anonim un dosar.
Contracte umflate.
Concesiuni neregulamentare.
Plăți suspecte.
Și fiecare în parte era legată de prorectorul Mauricio Castañeda.
Renatinom ujakom.
Tocmai de aceea am decis să intru în campusul universității fără însoțire în acea dimineață.
Voiam să văd cum funcționează instituția cu adevărat, înainte ca toți să învețe să se comporte impecabil în prezența noului rector.
Renata și-a vârât mâna în poșetă, a scos un teanc de bancnote și mi le-a aruncat în piept.
„Poftim, zece mii. E destul și pentru un telefon nou și pentru rochia ta falsă.”
Bancnotele s-au împrăștiat pe pământ.
Nu m-am aplecat să le ridic.
„Ridică-le singură. Și în timp ce faci asta, gândește-te bine la ce faci.”
Zâmbetul i-a dispărut de pe față.
„Unchiul Maurisio e deja pe drum. Când ajunge aici, o să afli cine dă ordine la această universitate.”
Cincisprezece minute mai târziu, eram încă înconjurată de agenți de pază.
Telefonul meu spart zăcea lângă picioarele mele.
Zeci de camere erau îndreptate spre mine.
Atunci l-am văzut pe prorectorul Maurisio Castanjeda coborând din mașina sa.
În acel moment am înțeles că această dimineață abia începea.
Nu aveam habar ce urma.
PARTEA 2
Maurisio Castanjeda a sosit însoțit de doi coordonatori academici și o angajată din Serviciul pentru Probleme Studențești.
Renata s-a repezit imediat spre el de parcă ea ar fi fost victima.
„Unchiule, femeia asta m-a atacat!”
Maurisio m-a măsurat din priviri, dar nu m-a recunoscut.
Fusese absent de la ședința online de ieri a consiliului din cauza unui presupus caz medical de urgență, așa că încă nu văzuse fotografia mea oficială.
„Sunteți studentă?”, a întrebat.
„Nu.”
„Ce faceți atunci în campusul universității?”
„Am venit să-mi preiau funcția.”
A râs.
„Ce funcție?”
„Veți afla în câteva minute.”
Amuzamentul batjocoritor i-a dispărut de pe față, înlocuit de iritare.
Le-a ordonat agenților de pază să mă ducă în biroul de securitate.
Când am cerut încă o dată să verifice înregistrările de securitate, unul dintre coordonatori a răspuns mult prea repede.
„Camera din această zonă e defectă.”
M-am uitat în sus.
Trei camere acopereau foarte clar această zonă.
„Nici măcar nu am spus înregistrarea cărei camere aș vrea să o văd.”
Un murmur s-a răspândit printre studenții care stăteau în jurul nostru.
Mauricio și-a ridicat vocea și le-a poruncit tuturor să se disperseze.
Era prea târziu.
Mulțimea devenea tot mai mare.
În acel moment, Renata s-a apropiat de prietena ei, i-a luat cafeaua cu gheață din mână și a vărsat-o pe mine.
„Ei bine, acum măcar nu mai arătăm la fel.”
Lichidul întunecat se scurgea pe rochia albă.
Pentru o clipă s-a lăsat o tăcere completă.
Apoi s-au auzit câteva chicoteli nervoase.
„Această rochie valorează patru milioane opt sute de mii de peso”, am spus.
Renata a râs atât de tare încât practic s-a îndoit la mijloc.
„Da, sigur! Ca și cum Amalia Ferrer ți-ar fi cusut-o personal!”
Nu am răspuns.
Asta a înfuriat-o și mai mult.
A apucat gulerul rochiei mele și l-a tras.
Țesătura s-a rupt la umărul meu.
Am reacționat instinctiv.
I-am tras o palmă.
Palma a tăiat aerul ascuțit.
Renata a înghețat pentru o secundă.
Apoi a țipat.
„Țineți-o!”
Doi agenți de securitate m-au apucat de brațe.
În timpul certului, antebrațul meu a lovit sticla panoului de afișaj.
Pielea s-a rupt.
Am simțit cum sângele mi se scurge spre încheietură.
Renata a aruncat o privire spre rană.
Pe fața ei nu era nici măcar o urmă de vinovăție.
„Îngenunchează și cere-ți iertare!”
„Nu vreau.”
Una dintre prietenele ei a observat atunci o găleată de vopsea roșie care fusese pregătită pentru muralul de bun venit al bobocilor.
Renata a ridicat-o.
„Ultima șansă.”
„Dacă faci asta, o să regreți.”
A vărsat conținutul întregii găleți peste mine.
Vopsea roșie în părul meu.
Roșu pe fața mea.
Roșu pe rochia albă sfâșiată.
Apoi a pornit transmisiunea live.
„Să vadă tot Mexicul o escroacă ce a venit aici să provoace familia mea!”
În câteva minute, zeci de mii de oameni priveau.
Printre comentarii, nenumărați oameni aruncau insulte, fără să aibă cea mai mică idee despre ce se întâmplase.
Renata a zâmbit satisfăcută.
„Astăzi voi face demersurile să fii dată afară din această universitate. Și mă voi asigura că nu te mai primește nimeni nicăieri.”
Paznicii au încercat să mă facă să îngenunchez.
În acel moment, s-a auzit sunetul câtorva motoare.
O întreagă coloană de jeep-uri s-a oprit în fața pieței.
