„Mariana!”, a strigat el din sufragerie. „Din cauza ta am murit! Nu poți să faci nimic singură?”
Am stat pur și simplu acolo și m-am uitat la el.
„Eu deja fac totul singură toată ziua.”
Diego și-a pus căștile.
„Tu ești femeia în casă. Eu am alte treburi.”
Am închis ușa bucătăriei.
Apoi l-am auzit vorbind cu mama lui la telefon.
„Da, mamă. Cina va fi incredibilă. Eu am pregătit totul.”
Am aruncat o privire prin bucătărie.
La mâinile mele.
La ingredientele mele.
La banii mei.
La efortul meu.
Și l-am ascultat pe propriul meu soț cum își asuma toate meritele.
Dar cel mai rău lucru încă nu se întâmplase.
Patruzeci de minute mai târziu, am mers în cămară să iau un borcan de ardei murați.
Și acolo am auzit o propoziție care mi-a pus capăt definitiv și complet căsniciei.
În acel moment, încă nu eram deloc conștientă de ceea ce aveam să aflu.
CAPITOLUL 2
Stând în cămară, căutând ardeii murați, am auzit pașii lui Diego oprindu-se chiar în fața ușii.
Mama lui vorbea cu el pe difuzor.
„Dieguito, să nu îndrăznești să faci greșeala de a o lăsa pe Mariana să creadă că această casă îi aparține, ai înțeles?”, a spus Beatriz.
M-am înfiorat.
„Ce a făcut de data asta?”, a întrebat Diego, râzând.
„Nimic. Dar astfel de femei se obișnuiesc foarte repede cu viața bună. Dacă azi o așezi la masă ca și cum ar fi parte din familie, mâine ea va fi cea care dă ordine.”
Borcanul a devenit dintr-odată greu ca plumbul în mâinile mele.
Atunci soacra mea a rostit acele cuvinte pe care nu le voi uita niciodată.
„Ea a gătit mâncarea, așa că să și servească. Să ne servească mai întâi pe noi, iar apoi poate să mănânce ce mai rămâne. Asta e datoria ei.”
Mă așteptam ca Diego să o contrazică.
Să spună:
„Ea este soția mea.”
Să ia apărarea femeii cu care fusese căsătorit șase ani, măcar o dată.
În schimb, a chicotit.
„Nu-ți face griji, mamă. Am dresat-o bine.”
A trebuit să-mi acopăr gura cu mâna.
Beatriz a continuat:
„În plus, de ce ai cheltuit bani pe cadoul ei? O tigaie era mai mult decât suficientă.”
„Totuși a fost trei sute și ceva de pesos.”
„Cu atât mai bine. Banii trebuie cheltuiți pe cei care îi merită. Sper că brățara mea e măcar frumoasă.”
„O să fii încântată. Am plătit cu cardul pe care îl folosim pentru comenzile Marianei. Nu are habar de asta.”
În acel moment, ceva ciudat s-a rupt în mine.
Nu am plâns.
Nu am țipat.
Nu am deschis ușa larg.
Acea tristețe care se adunase de-a lungul anilor a dispărut într-o clipă.
Și a lăsat în urmă, pentru ei, ceva mult mai periculos:
claritatea.
Mi-am amintit fiecare zi de naștere a Beatriz pe care am organizat-o.
Toate prânzurile și cinele pe care le-am plătit.
Duminicile petrecute cu comenzi anulate doar ca să fiu lângă el, pentru că „familia e pe primul loc”.
Mi-am amintit și de câte ori Diego a numit afacerea mea de cofetărie „un hobby” — deși acel așa-zis hobby plătea jumătate din chirie, facturile la alimente și multe dintre datoriile lui.
Iar acum se dovedea că îmi folosiseră chiar banii ca să mă umilească și să-i dăruiască aur femeii care se purta cu mine ca cu o servitoare.
Am pus încet borcanul înapoi pe raft.
Am ieșit abia după ce Diego a plecat.
Am intrat în bucătărie.
În fața mea stătea cina impecabilă de Anul Nou.
Carnea strălucea în marinată.
Romeritos erau gata.
Bacalaul răspândea miros de măsline și roșii.
Tortul aștepta în frigider.
Și atunci am zâmbit.
Am scos cutiile pe care le foloseam pentru livrarea comenzilor mele.
Am împachetat totul, unul câte unul.
Carnea.
Bacalaul.
Romeritos.
Salata.
Brânzeturile.
Tortul.
Chiar și sticla de vin pe care o cumpărasem singură.
Apoi am deschis unul dintre dulapurile de bucătărie.
Am găsit trei lucruri.
Două supe instant.
Un pachet de cârnați.
Un cap de ceapă neagră.
Am aranjat totul pe cele mai fine platouri ovale de servire.
Am scos chiar și clopotele metalice pe care le foloseam ca să țină mâncarea caldă.
La prima vedere, masa arăta de parcă sub capace aștepta un festin magnific.
La ora șase, soneria de la ușă a sunat.
Beatriz sosise.
Când am văzut-o cum înaintează spre capul mesei mele cu acea brățară aurie cumpărată cu banii mei la mână, am înțeles:
de aici nu mai exista cale de întoarcere.
Mi-am pus mâna pe primul capac de servire.
„Ce aștepți?“ porunci soacra mea. „Servește mâncarea odată.“
Am zâmbit.
„Cu mare plăcere.“
Și am ridicat capacul.
PARTEA 3
Sub capac erau două supe instant nedeschise.
Timp de câteva secunde lungi nimeni nu a scos un cuvânt.
Beatriz se holba prostit la farfurie.
Apoi la mine.
Apoi iar la supe.
„Ce ar trebui să însemne asta?“
„Aperitiv“, am răspuns calm.
Diego s-a ridicat brusc în picioare.
„Mariana, încetează să spui prostii. Unde e mâncarea?“
