Am ridicat al doilea capac.
Pe porțelanul pe care l-am cumpărat pentru nunta noastră, în ambalajele lor încă nedeschise, zăceau doi cârnați.
„Felul principal.“
Beatriz se holba cu gura căscată.
Am ridicat al treilea capac.
O ceapă întreagă.
Și un borcan de maioneză.
„Și salata.“
„Ai înnebunit complet?!“ țipă soacra mea.
Continuam să zâmbesc.
„Nu. Dimpotrivă. Cred că astăzi mi-am revenit în sfârșit.“
Diego se uită neliniștit în jur.
„Unde e friptura?“
„Împachetată.“
„Bacalaul?“
„Împachetat.“
„Romeritos?“
„Și ei.“
„Mariana, eu am plătit mâncarea asta!“
La asta am izbucnit în râs.
Nu m-am putut abține.
„Tu nici măcar nu știi cât costă ingredientele.“
„Bineînțeles că știu!“
„Atunci spune-mi, cât ai plătit pe bacalao?“
Liniște.
„Și ce e cu creveții?“
Nici un sunet.
„Cât a costat carnea?“
Expresia feței lui se schimbă.
„Asta nu mai e important acum.“
„Așa e. Pentru că nu ai cumpărat nimic. Nu ai pregătit nimic. Ai fost incapabil chiar și să tai o pâine.“
Beatriz trânti cu pumnul în masă.
„Nu poți să vorbești așa cu fiul meu!“
M-am întors spre ea.
Brățara aurie de pe mâna ei strălucea.
„Ce brățară frumoasă.“
Instinctiv, mângâie brățara.
„Bineînțeles că e frumoasă. Fiul meu știe cum să-și răsfețe mama.“
Am scos bonul din buzunarul rochiei mele roșii.
L-am pus pe masă.
„Da. Mai ales când se plătește cu banii altcuiva.“
Diego se îngălbeni.
Beatriz ridică bonul.
Am urmărit cum ochii ei rătăceau peste cifre.
329 de peso.
19.800 de peso.
„Ce e asta?“ întrebă ea.
„Cadoul meu a fost de 329 de peso. Al tău a fost de 19.800.“
Beatriz își ridică bărbia.
„Și ce? Mamă e mamă.“
„Nu am nicio obiecție față de asta. Ce reproșez este că brățara aceea a fost plătită cu cardul în care se virează veniturile afacerii mele.“
Diego încercă să intervină.
„E contul nostru.“
„Așa e. Al nostru. Nu al tău și al mamei tale.“
„Nu mă face să râd. O să recuperăm banii ăia.“
„Cu ce? Cu jocurile tale video?“
„Eu muncesc.“
„Și eu muncesc.“
Beatriz râse sec.
„Te rog, Marijana. Până la urmă, tu doar coaci niște prăjituri mici acasă.“
Dacă ar fi fost acum un an, cuvintele acelea m-ar fi zdrobit.
Nu în seara aceea.
„Acele ‘prăjituri mici’ au plătit frigiderul în care stătea mâncarea voastră chiar acum, señora. Au plătit masa aceasta, o parte însemnată din chiria noastră din ultimii doi ani, și câteva luni de rate pentru mașina fiului tău când era la strâmtoare.”
Diego și-a încleștat maxilarul.
„Nu trebuie să ne expui lucrurile private în public.”
„Interesant. Acum o jumătate de oră îi spuneai mamei tale că tu ai organizat toată masa aceasta.”
Fața i s-a înghețat.
Apoi a înțeles.
„Ne-ai auzit?”
„Tot.”
Beatriz a trântit nota de plată pe masă.
„Sigur ai înțeles greșit.”
„Care parte?”
M-am uitat direct în ochii ei.
„Partea în care i-ai spus să ne servești mai întâi pe voi doi și abia apoi să mănânc ce a rămas?”
Liniște.
„Sau partea în care ai spus că nu ar trebui să stau la masă ca și cum aș fi parte din familie?”
Soacra mea și-a ferit privirea.
„Doar am spus-o fără să gândesc.”
„Și când Diego a spus că m-a ‘dresat bine’?”
Diego a înghițit în sec cu greu.
„Marijana…”
„Sau când discutați despre faptul că nu merit să mi se cumpere un cadou mai bun?”
Niciunul dintre ei nu a răspuns.
Mi-am scos telefonul.
Ani de zile, în timp ce lucram ca să țin minte comenzi și sarcini, obișnuiam să fac înregistrări vocale.
Când i-am auzit vorbind din cămara aceea, am început să înregistrez aproape fără să gândesc.
Am apăsat play.
Vocea lui Beatriz a umplut sufrageria.
„Ea a făcut mâncarea, deci ar trebui să o servească. Să ne servească mai întâi pe noi, apoi poate să mănânce ce a rămas.”
Apoi s-a auzit râsul lui Diego.
„Am dresat-o bine.”
Toată culoarea a dispărut de pe fața soțului meu.
Am oprit înregistrarea.
„Nu am înțeles greșit.”
Beatriz a sărit de pe scaun.
„Ce fel de femeie înregistrează conversații private?!”
„Genul de femeie pe care tocmai ai umilit-o în propria ei casă.”
„Aceasta este și casa fiului meu.”
„Da.”
M-am uitat la Diego.
„Exact de aceea plec.”
A clipit.
„Ce?”
„Plec.”
„Unde?”
„Asta nu mai este treaba ta.”
A râs nervos.
„Bine, Marijana, destul cu scena asta. Servește mâncarea, vom vorbi despre asta mâine.”
Această frază a confirmat definitiv că am luat decizia corectă.
În ciuda a tot ce auzisem, el încă se aștepta să-l ascult.
M-am dus în hol și am luat două genți izoterme pline cu mâncare.
Diego le-a văzut.
„Iei totul cu tine?”
„Tot ce am cumpărat și am gătit.”
„Aceasta este cina noastră!”
„Nu. Acesta a fost efortul meu.”
„Mama mea a venit tocmai din Satélite ca să cineze cu noi!”
„Atunci bucurați-vă de cârnați.”
Fața lui Beatriz a devenit roșu aprins.
„Asta este o lipsă de respect!”
Timp de câteva secunde m-am uitat doar la ea.
